Proiectul Uniunii Europene își datorează existența, în mod neîndoielnic, deciziei franco-germane de a îngropa securea sângeroasă a celor două războaie mondiale și de a-și da mâna reconcilierii politice și istorice.
După decenii umilitoare în istoria bilaterală – fie că vorbim de încoronarea împăratului german Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de capitularea Germaniei prin Armistițiul de la Compiègne din 1918, urmată de un nou gest umilitor înfăptuit de Germania nazistă prin semnarea Armistițiului de Compiègne din 1950 care consfințea ocupația germană în Franța și determina instituirea regimului de la Vichy – liderii Franței și Germaniei, fie ei Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, Valéry Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt, Francois Mitterand și Helmut Kohl, au adus relația franco-germană în epicentrul integrării europene.
Puterea franceză gaullistă, demonstrată prin blocarea inițiativei-pionier a comunității europene de apărare, Criza scaunului gol din 1966 și chiar prin retragerea din structurile militare ale NATO, a pierdut însă, treptat, teren politic prin prisma ponderii economice tot mai însemnate a Germaniei, reunificată în cele din urmă în 1990, pentru ca la finalul secolului trecut fostul cancelar german Helmut Kohl să fie apreciat drept ”cancelarul integrării europene”. Însăși o anecdotă mărturisită de Jean-Claude Juncker la funeraliile lui Kohl, primele și singurele funeralii europene, dezvăluia cum Helmut Kohl a salutat cu lacrimi în ochi decizia extinderii Uniunii Europene spre Est.
Compromisul franco-german, atestat în 1963 prin ”spiritul de la Elysee” și reînnoit chiar în ianuarie 2019 prin ”spiritul de Aachen, îi are ca protagoniști, în prezent, pe Angela Merkel și Emmanuel Macron. Însă pentru prima dată în ultimele două decenii, timp în care numărul cancelariei de la Berlin s-a aflat pe ”apelare rapidă”, asistăm la o resetare a preferințelor.
Apărut ca un outsider în spectrul fragmentat al politicii franceze, Emmanuel Macron a reușit în 2017 ceea ce puțini credeau: a avansat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, când pentru prima dată din 1958 niciun candidat al stângii sau dreptei tradiționale nu s-a aflat în turul secund al scrutinului prezidențial, și a învins-o pe candidata extremei-drepte Marine Le Pen la o distanță consistentă.
Însăși celebrarea victoriei de răsunet pentru întreaga Franță și Europă a fost aparte. Acompaniat acustic de imnul Uniunii Europene, președintele ales Macron și-a făcut apariția pe scena de pe esplanada Muzeului Luvru, injectându-și alura politică în construcție cu optimism european și spirit reformist pentru Uniunea Europeană.
Doi ani mai târziu, Emmanuel Macron și-a văzut o mare parte din ambițiile în derulare politică. Țările UE aparținând eurozonei au găsit o formulă acceptabilă și mai puțin provocatoare de tensiuni a unui instrument de competitivitate, denumire generică pentru un așa-zis buget al statelor ce dețin moneda euro. Cooperarea în materie de apărare europeană, ironic sau nu blocată de Franța în anii 1950, a devenit temă de avangardă pentru Renașterea Europeană propusă de președintele francez, sub emblema a ceea ce Macron a numit ”Inițiativa Europeană de Intervenție”, o forță militară formată din zece state UE dispuse să acționeze împreună în situații de criză și care a defilat demonstrativ de Ziua Națională a Franței, ceremonie dedicată apărării europene.
Momentul cu cea mai ridicată inflexiune a venit însă după alegerile europene din 23-26 mai. Clasată pe locul al doilea la alegerile europarlamentare din Franța după formațiunea lui Marine Le Pen, lista Renaissance sponsorizată politic de Emmanuel Macron și formată din patru partide a reușit cu cei 21 de eurodeputați aleși să coalizeze o nouă mișcare în Parlamentul European – grupul Renew Europe – construită pe scheletul grupului ALDE european și devenită a treia forță politică din hemiciclu.
În paralel, președintele francez a fost un actor central în toate punctele cheie ale negocierilor dintre liderii europeni pentru desemnarea șefilor instituțiilor europene: de la respingerea categorică a bavarezului creștin-social Manfred Weber la înfăptuirea ”planului de la Osaka” cu Frans Timmermans în pole position pentru șefia Comisiei Europene și până la aplicarea principiului opus Spitzenkandidat – cel al ”iepurelui din joben” – și propunerea, ca atare, a unui pachet cu ministrul german al Apărării Ursula von der Leyen ca succesoare a lui Jean-Claude Juncker.
Pachetul de nume prin care Germania Angelei Merkel a dat primul german președinte al Comisiei Europene după 52 de ani este o creație fidelă a puterii de broker a lui Emmanuel Macron.
Liderul de la Elysee și-a asumat câteva obiective majore în acest proces, toate bifate: de la impunerea unui echilibru de gen la o balanță politică ca atare. Ursula von der Leyen, singurul om politic care a făcut parte din toate guvernele Angelei Merkel, a fost propusă în fruntea Comisiei Europene de către Emmanuel Macron.
Născută la Bruxelles, cu un profil european și cu controverse privind contractele ei de consultanță, von der Leyen, al cărui nume a fost prea puțin speculat în perioada negocierilor, a apărut ca soluție pentru a risipi toate opozițiile și a genera compromisul:
1) membră a CDU, cel mai mare partid național din PPE, formațiunea care a câștigat cele mai multe mandate în Parlamentul European;
2) o germancă francofilă care semna recent la Paris, în prezența lui Macron, acordul cadrul Franța – Germania – Spania pentru construcția avionului european de luptă al viitorului;
3) o înfrângere politică a sistemului Spitzenkandidat față de care Emmanuel Macron și-a manifestat adversitatea;
4) facilitarea culoarului pentru a nominaliza un reprezentant al Franței la șefia Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde fiind propusă tot de Emmanuel Macron;
5) echilibrarea politică în cazul celorlalte poziții: șefia Consiliului European și poziția de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Și acest ultim punct a fost agreat cu profunda implicare a lui Emmanuel Macron. Viitorul președinte al Consiliului European, Charles Michel, este un apropiat al lui Macron și face parte din ALDE european, formațiune care în Parlamentul European activează împreună cu eurodeputații Renaissance susținuți de președintele francez. În ce privește postul de Înaltul Reprezentant, socialistul Josep Borrell va călca pe urmele primului ÎR Javier Solana, tot spaniol, iar numele lui a fost agreat tot după o negociere între Macron și premierul spaniol.
Tranzacționarea politică negociată de Emmanuel Macron și-a aflat deznodământul în plenul Parlamentului European. Însă, oricât de blamată ar fi această tranzacționare, ea s-a desfășurat în litera tratatului. Pe scurt, Consiliul European a propus un candidat la șefia Comisiei Europene, iar Parlamentul European a supus votului această propunere.
Fragilitatea majorității din jurul Ursulei von der Leyen, doar 383 de voturi ”pentru”, dintr-un minim necesar de 374, a fost resimțită încă din discursul și dezbaterea acesteia cu membrii Parlamentului European. Asumarea fără echivoc a priorităților convenite de liderii europeni în Agenda Strategică a Uniunii Europene, angajarea politică în promisiuni față de toate cerințele marilor grupuri politice care îi puteau asigura majoritatea au pălit în fața premierei istorice: prima femeie aleasă președintă a Comisiei Europene.
Puteți citi pe larg despre evoluția negocierilor privind alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene aici.
Cu toate acestea, votul obținut de von der Leyen favorizează zorii unei noi epoci politice pentru Uniunea Europeană. Ursula von der Leyen este o apropiată a Angelei Merkel și provine din PPE, însă alegerea ei este, în egală măsură, o victorie a tandemului Renew Europe – Emmanuel Macron, ea fiind asumată ca atare.
Compoziția politică a votului pentru Ursula von der Leyen – PPE, Renew Europe și parțial S&D – poziționează PPE-ul Angelei Merkel și Renew Europe-ul lui Emmanuel Macron drept principalele forțe care au legitimat-o democratic pe președinta aleasă a Comisiei Europene. Iar discursul Ursulei von der Leyen a fost o sinteză între refacerea armoniei în PPE și preluarea obiectivelor politice ale Renew Europe și ale socialiștilor europeni care, în ultimă sau în primă instanță, sunt și obiectivele lui Emmanuel Macron și ale liderilor socialiști și liberali din Consiliul European. Fie că vorbim despre Conferința pentru viitorul Europei, care își are originea în convențiile cetățenești propuse de Emmanuel Macron, despre egalitatea de gen în viitoarea Comisie Europeană, despre acțiunea climatică și ținta transformării Europei în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de gaze, despre consolidarea apărării europene, toate ne duc cu gândul la viziunea președintelui francez pentru reformarea Uniunii Europene.
Tot o sinteză a fost și reacția președintelui francez la alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene: ”Astăzi Europa are chipul dumneavoastră”.
Iar chipul Ursulei von der Leyen este conturat de următoarele coordonate: o francofilă germancă, născută la Bruxelles, cu o tradiție de familie europeană în mod veritabil, cu cea mai mare experiență executivă în guvernul celui mai longeviv lider european al utimilor 20 de ani și cu o asumare explicită a îndeplinirii cerințelor liderilor europeni și ale majorității care a votat-o în Parlamentul European.
”Es lebe Europa, vive l’Europe, long live Europe!”
Autor: Robert Lupitu
Sursa: caleaeuropeana.ro