Deşi europenii au evitat până acum, în general, să adopte o atitudine excesiv de contondentă în raport cu China şi nici nu s-au raliat poziţiei americane, pe care totuşi o împărtăşesc în mare parte, au devenit tot mai îngrijoraţi şi mai iritaţi de atitudinea tot mai agresivă a Berlinului.
Amânată în câteva rânduri, aceasta a fost iniţial gândită ca una care urma să aibă loc, cu mare pompă, la Leipzig, pentru a proba faptul că cele 27 de state din Uniune erau unite în demersul de gestiune a unei relaţii complexe, de colaborare şi confruntare, cu o mare putere care în cursul acestui an a fost descrisă drept un „rival strategic”. Un diplomat european spunea că Berlinul, care deţine preşedinţia în exerciţiu al UE, vedea în acest eveniment unul care urma să marcheze un final apoteotic de carieră, un fel de „bijuterie a coroanei”, pentru cancelarul Angela Merkel care s-a arătat a fi în mod constant un suporter în favoarea unei bune relaţii cu China. Până la urmă, spre dezamăgirea dnei Merkel, a avut loc doar un evident mult mai modest summit virtual care de partea UE i-a mai reunit pe Ursula von der Leyen, preşedintele Comisiei Europene, şi pe Charles Michel, preşedintele Consiliului European, iar de partea chineză o echipă sub bagheta lui Xi Jinping, considerat unanim drept cel mai puternic lider chinez după Mao.
Pe fond, Andrew Michta se întreba în articol dacă, în bătălia geopolitică dintre America şi China, Xi va încerca să repete ceea ce a făcut în 1972 Richard Nixon atunci când în urma unei călătorii la Beijing a reuşit să-i atragă de partea sa pe chinezi în confruntarea cu Uniunea Sovietică. Numai că dacă nu există nici o îndoială că intenţiile Chinei urmăresc un astfel de scenariu, se vede asta şi din intensul desant diplomatic din Europa (doar cu 3 săptămâni în urmă ministrul de externe chinez Wang Yi a avut întâlniri în Italia, Olanda, Norvegia, Franţa şi Germania, în timp ce în paralel un membru al Biroului Politic a vizitat Grecia şi Spania) este greu de estimat în acest moment succesul demersului Beijingului. În fapt, răspunsul european pare să fie mai degrabă unul rezervat, dacă nu chiar negativ, chiar dacă UE nu pare deloc dispusă nici să se alinieze explicit de partea Statelor Unite în acest meci geopolitic hotărâtor pentru felul în care va arăta lumea în viitor.
Obiectivul major al Chinei este de a obţine ceea ce Andrew Michta numeşte „o inversiune globală în materie de fluxuri comerciale”. Fluxuri comerciale care se derulează preponderent pe mare, sub protecţia Statelor Unite care deţin supremaţia absolută din acest punct de vedere. Beijingul încearcă, desigur, să erodeze acest avantaj, dar se concentrează cu precădere pe arealul Mării Chinei de Sud pe care se desfăşoară 40% din întregul comerţ global. Însă alta este direcţia strategică fundamentală pe care o are în vedere China: realizarea unei căi alternative de comerţ terestre către Europa, restul Asiei şi chiar Africa, aşa numitul „Drum al Mătăsii”, sau „Beltand Road Initiative” (BRI). Aceasta ar fi şi cheia către obţinerea unei hegemonii globale a Chinei care ar putea controla astfel Eurasia, pe care marele geograf britanic Sir Harold Mackinder o considera, într-un celebru eseu din 1904, „The Geographical Pivot of History” şi în cartea apărută în 1919, „Democratic Ideal sand Reality” (un titlu foarte potrivit şi pentru vremurile actuale când iluziile ideologice par tot mai rupte de realitate), „regiunea pivot” („heartland”) al cărei control asigură dominaţia mondială.
Europa nu este singură pe traseul BRI, însă reprezintă fără îndoială miza principală a Beijingului. Schimburile comerciale şi investiţiile europene în relaţia cu China au explodat în ultima decadă. De pildă investiţiile cumulate chineze în Europa, în Marea Britanie, Germania, Italia şi Franţa, au depăşit deja 100 miliarde Euro. Şi în Europa de Est acestea au ajuns la 8 miliarde Euro, cele mai importante fiind în 1,2 miliarde în România (5,4% din total), 2,5 miliarde în Ungaria şi 1,5 miliarde în Polonia.
E adevărat, schimburile comerciale, de bunuri şi servicii, dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană, care reprezintă împreună aproximativ jumătate din PIB-ul mondial, sunt mult mai importante. Au depăşit nivelul de 1,3 trilioane Euro anul trecut, adică aproape o treime din totalul schimburilor comerciale de pe glob. În paralel, investiţiile totale făcute pe cele două maluri ale Atlanticului au ajuns la aproape 4 trilioane în 2018. Însă pentru o serie întreagă de state europene, cu precădere pentru Germania, interesele sale comerciale legate de China sunt importante.
Dacă revenim însă la reuniunea virtuală la vârf UE – China, miza acesteia era aceea de a se face paşi decisivi pe calea semnării unui acord strategic între cele două părţi care să precizeze parametrii fundamentali ai relaţiilor economice bilaterale, între care tratamentul egal în materie de investiţii, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală, subvenţiile chinezeşti şi lupta împotriva a ceea ce a devenit o adevărată obsesie pentru marea majoritate a elitelor din Europa şi America, „Schimbările climatice”. Rezultatele par să fi fost mai degrabă modeste. Pentru că deşi europenii au evitat până acum, în general, să adopte o atitudine excesiv de contondentă în raport cu China şi nici nu s-au raliat poziţiei americane, pe care totuşi o împărtăşesc în mare parte, au devenit tot mai îngrijoraţi şi mai iritaţi de atitudinea tot mai agresivă a Berlinului. China a mizat la rândul său excesiv pe faptul că din cauza crizei economice provocate de pandemie europenii vor accepta concesiile minore pe care le va face, cum sunt de pildă o creşterea agro-importurile închizând ochii în chestiuni precum subvenţiile sau blocajele la intrarea pe piaţa a produselor pe care le consideră „sensibile”.
Oricum, sunt de părere mulţi analişti, China îşi propune să ofere, inclusiv copiind, produse şi echipamente similare cu cele occidentale, la preţuri mai mici, eventual subvenţionate, scoţându-le astfel oricum pe acestea nu numai de pe piaţa sa, ci şi pe plan mondial. Este exact tipul de strategie care a funcţionat în cazul Huawei. De aceea, de acum avertizaţi, europenii au rămas scepetici. „China nu ne-a convins până acum că merită să semnăm un acord strategic în materie de investiţii”, a declarat Ursula von der Leyen. Cu atât mai mult cu cît, la criticile venite din Europa, în principal de la Charles Michel, privind Hong Kong-ul şi acţiunile represive împotriva uighurilor, Xi Jinping a replicat că acestea sunt chestiuni interne în care europenii nu ar trebuie să se amestece la fel cum Beijingul nu se amestecă în problemele din UE legate de drepturile omului, menţionând anti-semitismul. Numai că, atunci, europenii au toate motivele să se întrebe câtă încredere ar putea avea să semneze un acord cu un guvern ca cel de la Beijing care încalcă grosolan acordul semnat cu Marea Britanie în chestiunea Hong Kong-ului.
În acest context, o opinie post-summit exprimată de Bruegel Think Tank îşi exprima dubiile în legătură cu utilitatea în sine a summit-ului. Şi Global Public Policy Institute scrie că „2020 va fi anul în care s-au consumat iluziile UE în privinţa unui semnării unui acord de partenariat strategic cu China”, pentru care în special Angela Merkel a militat constant. Nu a fost nici pe departe summit-ul la care visa dna Merkel, este de părere şi Politico. Însă, cu toate acestea e greu de tras o concluzie definitivă privind felul în care se va poziţiona în viitor UE în relaţia cu China şi Statele Unite. Charles Michel a ţinut, de pildă, să avertizeze că „Europa va fi un jucător, nu un teren de joc”, adică va acţiona independent, nu se va alătura nici Chinei, nici Americii. O declaraţie care sună bine pe hârtie, dar care are prea puţină legătură cu realitatea de pe „terenul de joc” unde UE este totuşi un actor minor, cu excepţia dimensiunii sale economice.
Până la urmă, din această perspectiva, ponderea majoră o va avea poziţia Germaniei. Analiştii consideră Germania călcâiul lui Ahile al UE în relaţia cu China din cauza exporturilor germane în China. În 2018 exporturile germane în China de bunuri şi servicii au totalizat 106 miliarde Euro, mai mult decât cele ale următoarelor 6 ţări europene la un loc. „Punctul slab al Europei este Germania, iar în Germania este industria auto, iar în cazul industriei auto este Volkswagen”, remarca Maz Zenglein, de la MERCATOR, un think tank specializat în chestiunea relaţiilor cu China. Într-adevăr, Volkswagen a vândut, în 2018, 4,2 milioane de automobile pe piaţa chineză faţă de 350 mii câte a vândut pe cea americană, amănunt pe care Beijingul are grijă să-l menţioneze frecvent.
Analizând poziţia germană nu a fost uitat nici un alt punct sensibil pentru Berlin care pare să ţină permanent altora lecţii despre valori şi multilateralism. E vorba de dublul standard, de ipocrizia cu care operează, în funcţie de interesele influentului său lobby industrial. În timp ce Germania a oprit ratificarea unui acord comercial cu blocul sud-american Mercosur, invocând politicile de defrişare ale preşedintelui brazilian Jair Bolsonaro, în principal din considerente de politică internă, datorită presiunilor ecologiste, Berlinul susţine acum acordul cu China, insistând că comerţul ar trebui să fie separat de drepturile omului.
Un deputat european din grupul liberal Renew Europe implicat în dosarul negocierilor privind acordul Mercosur a spus că s-a ajuns ca pădurea tropicală din Brazilia să fie mai importantă decât persoanele care suferă de încălcări ale drepturilor omului în Hong Kong sau Xinjiang. „Punând drepturile omului între paranteze în relaţia cu China ea nu riscă să aibă costuri politice interne, dar riscă să-şi alieneze partenerii democratici din Asia şi SUA.” „Germania va trebui să se confrunte cu o întrebare foarte incomodă”, a declarat şi Lee-Makiyama, directorul Centrului European pentru Economie Politică Internaţională, „dacă drepturile copacilor sunt mai importante decât drepturile oamenilor – şi de ce compasiunea germană se extinde la păduri, dar nu şi la oamenii din Asia.”
AUTOR: ALEXANDRU LĂZESCU
Sursa: ziaruldeiasi.ro