Esticii vor rămâne smiorcăindu-se pe „suveranitatea” lor, descoperind deodată că Europa nu e doar un bancomat…
De-a lungul anilor, s-a tot spus, pe toate tonurile, că Uniunea Europeană a comis o uriașă greșeală, care e pe cale de a-i deveni fatală, primind în trei rânduri, în 2004, 2007 și 2013, 11 țări est-europene foste comuniste din care majoritatea nu erau pregătite să adere.
Sigur, unele, precum țările baltice, Cehia, Slovenia, iar o vreme chiar și Polonia au putut fi văzute ca elevi buni, Polonia până la recentul guvern ultranaționalist și anti-european condus din umbră de Jaroslaw Kaczynski.
Dar și mai înainte mai fusese Cehia euroscepticului Vaclav Klaus, iar Ungaria lui Orban a luat-o de multă vreme pe o pantă îngrijorătoare.
Mai mult, cu excepția Poloniei, acești eurosceptici naționaliști aflați la putere prin capitalele estice mai sunt și filoruși, exemplul cel mai flagrant fiind iarăși Viktor Orban, dar și o serie de politicieni influenți în Cehia, Slovacia sau Bulgaria.
In aceste condiții, nu e de mirare că politicienii naționaliști – în special de dreapta – occidentali îi desconsideră pe cei estici. Aceștia par a se fi obișnuit ca țările lor să beneficieze de toate avantajele apartenenței la UE, inclusiv fonduri structurale și regionale, fără însă a da mare lucru în schimb. Mai ales, fără a participa în vreun fel la rezolvarea crizei refugiaților. In schimb, ei protestează împotriva a ceea ce numesc „stângism cultural” venit din Occident.
E ca și cum toți ideologii estici anti-europeni ar face ca cei primiți din greșeală într-un club exclusivist, unde bei si mănânci gratis, dar ești obligat să mergi acolo îmbrăcat elegant, cu cravată. Tu vrei însă să te duci în trening și șlapi și te plângi de tirania clubului în care tu ai căutat să te înscrii, ba chiar ești gata în final să le dai foc.
Sigur, în cazul refugiaților se poate spune că există circumstanțe atenuante. Majoritatea țărilor foste comuniste nu au experiența conviețuirii culturale cu non-europeni.
Țăranii români, în schimb, au experiența negrilor si arabilor încă din anii 1970, cand Ceaușescu, pe model sovietic, a invitat de-a lungul anilor zeci de mii de studenți din țări nord- si central-africane, din Maghreb si Africa neagră, din Algeria, Libia, precum si Orientul Apropiat, studenți palestinieni sau sirieni, regimul sirian fiind întotdeauna apropiat Moscovei.
De câte ori era Ramadan, prin anii 1980, aleile dintre căminele studentești din Copou, în Iași, se umpleau de studenți arabi in halate, djellaba, sandale si papuci. La Buzău, satele de lângă aeroportul militar Bobocu vedeau defilând militari africani veniți la antrenament.
Acolo unde românii sunt obișnuiți de decenii să vadă câte un copil negru si să-i audă accentul moldovenesc, prin Polonia un Janek sau Julek mulatru rămâne o raritate.
Intr-o țară precum Polonia, sau Ungaria, care nu au cunoscut asemenea influx de studenți străini din țări exotice, se întâmplă ca și prin orașe mari lumea să se întoarcă pe stradă uitându-se după un negru. In orice caz, în Polonia nu există mulatri care să nu vorbească altă limbă decât poloneza, pe când în România, prin târgurile Moldovei, poți întâlni câte un Vasilică sau Maria care nu vorbesc altceva decât româna.
Incă un element, așadar, din care apare limpede ca țările de est, foste comuniste, nu erau pregătite sa intre in UE. Cooptarea lor s-a facut pe o bază exclusiv politica si economică, fără ca populația țarilor respective sa fie pregătită in vreun fel pentru șocul cultural. Astăzi ele, mai ales așa-numitele țări din „grupul de la Vișegrad” (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia) continuă să profite de toate avantajele UE, dar refuză să împartă poverile (așa cum o vedem si in dezbaterea publică din România in chestiunea refugiaților).
Cum am mai spus, esticii, chiar și polonezii „emmerdeurs”, se plâng așadar, deși ei nu participă la politica de azil comună, că se profilează acum o Uniune Europeană „cu două viteze”.
Ei nu vor să participe la aplanarea crizei refugiaților, practică dumping social, compară Uniunea Europeană cu URSS-ul, dau vina pe Bruxelles pentru toate relelele, dar se tem să fie lăsați pe dinafară dacă occidentalii integraționiști formează un nucleu dur, federal, care va merge mai departe fără ei.
Ei bine, se va întâmpla. Și UE s-a format inițial pe baza unui nucleu dur, integraționist, format în interiorul Consiliului Europei (organizație încă existentă și din care fac parte azi și Rusia și Turcia).
Acolo, in interiorul Consiliului Europei, a fost creată în 1951 CECA (CECO), premergătoarea Comunității Europene (azi: Uniunea Europeană). Șase țări din Consiliul Europei (Franța, Germania, Italia și cele trei Benelux) au format acolo, în 1951, un nucleu dur și au mers mai departe cu integrarea, rămânând, desigur, până azi și în Consiliul Europei.
Nimic în tratatele europene nu se opune unei evoluții similare acum în cadrul UE. E ceea ce doresc cele șase țări fondatoare: să meargă mai departe, formând un nou nucleu de integrare și lăsându-i în urmă pe esticii văicăitori. In aceste condiții, chiar și Turcia va putea fi primită în UE, în afara nucleului integraționist, așa cum este membră și în Consiliul Europei.
Iar esticii au să rămână smiorcăindu-se pe „suveranitatea” lor, descoperind deodată că Europa nu e doar un bancomat, sau că, dacă până acum a fost unul, în curând s-ar putea ca bancomatul să nu ne mai „dea”…
Autor: Dan Alexe
Sursa: europalibera.org